Scurtă istorie a recuperării cardiovasculare

Oct 5, 2020 | Prevenţie, Recuperare Cardiovasculară | 0 comments

Recuperarea cardiovasculară face parte din prevenția cardiovasculară și are ca obiective îmbunătățirea capacității funcționale, controlul factorilor de risc, adoptarea unui stil de viață sănătos, educarea și respectarea terapiilor recomandate, urmărind reducerea riscului apariției evenimentelor adverse, a dizabilității, mortalității cardiovasculare și creșterea calității vieții.

În România recuperarea cardiovasculară se poate face doar în spitale, în faza a doua a recuperării pacienților, în cinci centre dedicate, care au echipamentul necesar și echipe multidisciplinare, dar care, în același timp, oferă un număr limitat de paturi față de numărul pacienților care ar avea recomandare pentru recuperare. Parte a problemei sunt adresabilitatea, legislația incompletă cu privire la recuperarea ambulatorie și lipsa de recunoaștere a recuperării cardiovasculare ca parte a medicinei interne.

 

Istoria recuperării cardiovasculare

Tratamentul tradițional al infarctului miocardic până în anii ’30 a însemnat odihnă la pat de până la 6 săptămâni, perioadă de timp considerată suficientă pentru vindecarea zonei infarctate. Spre finalul anilor ’40 a început să fie adoptată ”terapia de fotoliu”, adică odihna pacientului putea să aibă loc în fotoliu, în loc de pat. În anii ’50 au început să fie recomandate plimbările zilnice de 3-5 minute pe o perioadă de 4 săptămâni după episodul acut. Tot în această perioadă unii medici au început să recomande mobilitatea cât mai repede după episodul de infarct, ceea ce a stârnit controverse mari în lumea medicală. În 1968 au fost demonstrate efectele negative ale odihnei prelungite la pat și beneficiile activității fizice.

În anii ’60 a fost dezvoltat primul program de recuperare cardiovasculară, iar în următorul deceniu sunt demonstrate efectele recuperatorii celulare și mitocondriale induse de antrenamentul fizic. După anii ’70 recuperarea cardiovasculară devine complexă și multidisciplinară. Pe lângă programul de exerciții fizice, recuperarea începe să includă psihoterapie, nutriție, grup de reabilitare, educație în sănătate.

Indicatorii recuperării cardiovasculare au fost extinși gradual, dincolo de cei clasici, reprezentați de infarcturi miocardice fără complicații. Studiile au demonstrat efecte pozitive în insuficiența cardiacă, angină, hipertensiune arterială, boală vasculară periferică.

În același timp au evoluat spectaculos și chirurgia cardiovasculară, și procedurile invazive, iar pacienții care au trecut prin aceste proceduri au fost îndrumați tot spre recuperare cardiovasculară. În special pacienții în vârstă cu boli cardiovasculare sunt îndrumați spre recuperare și au nevoie de programe individualizate.

 

Recuperarea cardiovasculară în România

Prima sală de sport medicală dedicată pacienților cardiaci a fost înființată la Cluj înainte de 1960. După 10 ani au fost înființate la București primele unități de cardiologie preventivă și recuperare. În anii ’70 este extins conceptul de recuperare medicală, cu scopul de reîntoarcere cât mai rapidă a pacientului în societate, familie, profesie. În această perioadă se înființează centrele de recuperare în orașele universitare Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, Târgu-Mureș și Spitalul de Recuperare Cardiovasculară din Covasna.

În 1991, după reorganizarea Societății Române de Cardiologie, apare Grupul de Lucru pentru Recuperare Cardiologică.