Patologia aterotrombozei. Mecanismele formării trombilor pe plăci aterosclerotice.

Sep 30, 2020 | Ateroscleroză & Aterotromboză | 0 comments

Aterotromboza reprezintă una dintre principalele cauze ale mortalității cardiovasculare și a morbidității în plan global. Mecanismele de bază ale aterotrombozei includ ruperea plăcii și formarea consecutivă a trombilor.

Despre trombii arteriali se crede că sunt formați în principal din plachete agregate ca rezultat al vitezei mari a sângelui. Totuși, trombii formați pe plăci rupte conțin nu doar plachete agregate ci și fibrină, deoarece plăcile conțin cantități mari din elemente ale țesutului care activează cascada coagulării.

Deoarece nu toți trombii sunt suficienti de mari, încât să obtureze lumenul vascular, propagarea trombilor este un factor critic în debutul episoadelor vasculare adverse. Diverși factori, precum trombogenicitatea peretelui vascular, hemoreologia locală, trombogenicitatea sistemică și activitatea fibrinolitică modelează formarea și propagarea trombilor.

Deși activarea mecanismelor plachetelor și casacada coagulării au fost cercetate intensiv, mecanismele de bază ale formării trombilor ocluzivi pe plăcile rupte rămân necunoscute. Descoperirile patologice cu privire la aterotromboza umană, provenite din modele umane și animale, au relevat procese patofiziologice în timpul formării trombilor și propagării acestora după ruperea plăcilor și au identificat noi factori care modulează activarea plachetelor și cascada coagulării. Aceste descoperiri au oferit date noi, utile în dezvoltarea de noi medicamente pentru aterotromboză.

Patologia ruperii plăcilor

Ruperea plăcilor inițiază formarea trombilor arteriali. Studiile patologile realizate după decese coronariene subite au identificat două tipuri de ruperi de plăci: ruptură și eroziune. Ruptura de placă este cauza cea mai des întâlnită a episoadelor coronariene acute. Este caracterizată de fisurarea unui capac subțire fibros, ce permite nucleului trombogenic necrotic să intre în contact cu sângele care circulă.

Elementele histologice ale plăcilor cu risc de rupere includ un nucleu necrotic mare, capace fibroase subțiri, remodelare vasculară pozitivă, neovascularizare crescută și ocazionale celule musculare netede. Cercetările susțin teoria conform căreia inflamația joacă un rol cheie în patogeneza rupturii de placă. Macrofagele din plăci prezintă colagenază proteolitică, gelatinază și enzime elastolitice care pot degrada capacele fibroase. Limfocitele T activate și macrofagele pot prezenta și secreta interferon care inhibă sintetizarea colagenului și induce apoptoza celulelor musculare netede. Așadar, procesul inflamatoriu participă în mod semnificativ la destabilizarea plăcilor.

Eroziunea plăcilor este caracterizată de răni relativ superficiale ale plăcilor la 22-44% dintre pacienții cu trombi coronarieni fatali. Astfel de plăci sunt bogate în celule musculare netede și matrice proteoglicană ce conține cantități mari de versican și hialuron, în timp ce nucleul necrotic este mic sau lipsește, iar celulele inflamatorii sunt puține. Comparativ cu ruptura de placă, pacienții cu eroziune de placă sunt mai tineri și preponderent de gen feminin. Mai mulți factori, precum forțele hemodinamice, apoptoza endotelială, activarea neutrofilă, modificarea matricei și vasoconstricția ar contribui la instalarea eroziunii, însă detaliile rămân neclare.