Epidemiologie și prognostic în insuficienţa cardiacă

Oct 1, 2020 | Insuficiență cardiacă | 0 comments

Insuficiența cardiacă (IC) reprezintă un sindrom clinic caracterizat de simptomatologie tipică (dispnee, edeme gambiere, oboseală la eforturi mici) ce pot fi acompaniate de semne (distensia venelor jugulare, raluri pulmonare subcrepitante) cauzate de o anomalie structurală sau funcţională ce duce la scăderea debitului cardiac cu presiuni intracardiace crescute în repaus sau la stres suplimentar.

Definiţia insuficienţei cardiace este limitată la stadiile în care se manifestă simptome clinice. Anterior, pacienţii pot prezenta alterarea funcţională sau structurală cardiacă asimptomatică (disfuncţie sistolică sau diastolică ventriculară stângă), un precursor al IC. Recunoaşterea precursorilor este importantă deoarece au evoluţie rezervată şi cu cât tratamentul este iniţiat mai repede, cu atât se poate reduce mortalitatea la pacienţii cu disfuncţie ventriculară stângă asimptomatică.

Depistarea unei cauze cardiace subiacente este foarte importantă pentru diagnosticul IC. În principal, este vorba despre o anomalie miocardică ce cauzează disfuncţia sistolică sau diastolică. De asemenea anomalii ale aparatului valvular, pericardului, endocardului, ritmului cardiac şi prezenţa tulburărilor de conducere pot cauza IC (pot fi prezente una sau mai multe anomalii). Identificarea cauzei cardiace ce a determinat instalarea IC este crucială pentru instituirea tratamentului sau pentru utilizarea unei proceduri terapeutice ţintite (ex. protezare vavulară, plastie valvulară, terapie farmacologică specifică, reducerea frecvenţei cardiace în tahicardiomiopatii).

 

Evoluția naturală a insuficienței cardiace

Prevalenţa IC depinde de definiţia utilizată, dar reprezintă aproximativ 1-2% din populaţia adultă în ţările dezvoltate, crescând la ≥10% la persoanele în vârstă de >70 de ani.

Etiologia IC este diversă în aceeaşi regiune sau în regiuni diferite ale globului. Nu există o clasificare unică agreată a cauzelor IC, diferitele categorii având o suprapunere considerabilă. Mulţi pacienţi vor avea câteva patologii diferite – cardiovasculare şi noncardiovasculare – ce contribuie la producerea IC. Identificarea acestor patologii diverse ar trebui să facă parte din planul de diagnosticare, deoarece pacienții ar putea beneficia de oportunităţi terapeutice specifice.

Mulţi pacienţi cu IC şi boală cardiacă ischemică (BCI) au istoric de infarct sau revascularizare miocardică. Totuşi, o coronarografie normală nu exclude cicatricea miocardică (de ex. la RMN cardiac) sau alterarea microcirculaţiei coronariene ca o cauză alternativă de BCI.

În practica clinică, o distincţie clară între cardiomiopatiile dobândite şi moştenite rămâne dificilă. La majoritatea pacienţilor cu un diagnostic clinic definitiv de IC, testarea genetică de rutină nu are un rol de confirmare, dar sfatul genetic este recomandat la pacienţii cu cardiomiopatie hipertrofică (CMH), CMD idiopatică sau cardiomiopatie aritmogenă de ventricul drept (CAVD), deoarece rezultatele acestor teste pot avea implicaţii terapeutice.

În ultimii 30 de ani, progresele terapeutice şi implementarea lor au îmbunătăţit supravieţuirea şi au redus spitalizările pacienţilor cu IC-FER, deşi rezultatul rămâne de multe ori nesatisfăcător. Cele mai recente date europene (studiul pilot ESC-HF) au demonstrat că ratele mortalităţii de orice cauză la 12 luni pentru pacienţii cu IC spitalizată şi stabili/ambulatori au fost de 17% şi respectiv 7%, iar ratele spitalizărilor la 12 luni au fost 44% şi respectiv 32%-35%. La pacienţii cu IC (atât cei spitalizaţi cât şi cei ambulatori), majoritatea deceselor sunt din cauze cardiovasculare, în special moarte subită şi agravarea IC. Mortalitatea de orice cauză este în general mai mare în IC-FER faţă de IC- FEP. Spitalizările sunt frecvente datorită unor cauze non-cardiovasculare, în special la pacienţii cu IC-FEP.