Biomarkeri în cardiologia de urgență

Sep 28, 2020 | Cardiologie de Urgenţă, Cardiopatie ischemică, Ecocardiografie, Prevenţie | 0 comments

Biomarkerii (cardiaci, neurologici și inflamatorii) reprezintă o zonă de interes din ce în ce mai crescută în domeniul eterogen al stopului cardiac, deoarece pot oferi salvatorilor informații valoroase și rapide cu privire la severitatea disfuncției organelor, pe baza cărora să poată lua decizii cu privire la strategiile clinice și pronosticuri.

Cei mai cunoscuți biomarkeri folosiți în evaluarea gradului de afectare a organelor după stopul cardiac au în vedere starea creierului (enolază specific neuronală, factor neurotrofic derivat din creier etc.), a inimii (troponină cardiacă, peptide natriuretice, creatinfosokinază), analizează starea de inflamare care contribuie la dezvoltarea exagerată a sindromului de răspuns inflamator sistemic (sindrom asemănător sepsisului), care reflectă indirect starea circulației periferice la minim 3 ore după stopul cardiac.

Consiliul European al Resuscitării și Societatea Europeană de Terapie Intensivă au elaborat Ghidul Medical pentru Îngrijire Post-resuscitare. Acesta stabilește că după resuscitarea cardiopulmonară este esențială o abordare multimodală în stabilirea pronosticului care include: examinare clinică, electrofiziologie, biomarkeri și imagistică.

Testarea biomarkerilor cardiaci (troponină și CK-MB) trebuie evaluată rapid la toți pacienții care au suferit stop cardiac asociat cu dureri în piept.

Precauții în utilizarea biomarkerilor

Cu precauție, în cazuri de resuscitare cardiopulmonară, trebuie cunoscute două elemente:

  • întârzierea în eliberarea biomarkerilor din miocardul afectat îngreunează stabilirea diagnosticului de infarct miocardic acut în primele ore de la debutul simptomelor;
  • sensibilitatea și specificitatea legăturii dintre biomarkeri și ocluzia arterială coronariană acută ca principală cauză a stopului cardiac sunt reduse, deoarece pot fi implicați mulți alți factori, precum: afectarea miocardului din cauza manevrelor de resuscitare și defibrilare, durata stopului cardiac sau a resuscitării cu hipoperfuzie miocardică difuză, mai ales în cazul în care pacientul are un istoric de boli arteriale cornoariene.

Sindromul coronarian acut

Împreună cu dispneea acută, și adeseori asociată cu aceasta, durerea acută în piept reprezintă unul dintre simptomele cel mai des raportate în urgențe (circa 10 milioane de cazuri în Europa și 8 milioane în SUA).  Astfel, pot apărea erori. Pe de o parte, doar o treime din acești pacienți sunt diagnosticați cu sindrom coronarian acut. Pe de altă parte, dintre pacienții diagnosticați cu dureri în piept non-cardiace, între 1 și 4% suferă de sindrom coronarian acut. Diagnosticarea greșită a acestora duce la o rată a mortalității crescută.

Biomarkerii pot face diferența între apariția ischemiei sau necrozei în sindromul coronarian acut. De aceea, definiția universal acceptată a infarctului miocardic stabilește că termenul infarct miocardic acut trebuie folosit doar în cazul în care există dovada necrozării miocardului  într-un tablou clinic în care a apărut ischemia miocardică.

Conform tuturor ghidurilor actuale, stabilirea diagnosticului de infarct miocardic acut se face doar pe baza unei combinații de criterii. Detectarea scăderii sau creșterii valorilor biomarkerilor cardiaci (preferabil a oricăror membri ai familiei troponinelor), cu cel puțin una dintre valori de peste 99% peste limita de referință superioară este esențială și se va asocia cu una dintre următoarele:

  • simptome de ischemie;
  • modificări noi, sau aparent noi ale undei T sau un nou bloc de ramură stângă;
  • dezvoltarea undelor Q patologice în ECG;
  • evidență imagistică (de obicei ecocardiografică) a noilor pierderi de miocard viabil, sau abnormalitate a mișcării peretelui regional;
  • identificarea unui tromb intracoronarian prin angiografie sau autopsie.

Biomarkerii trebuie măsurați la toți pacienții care prezintă dureri în piept corespunzătoare sindromului coronarian acut.